Scumpă facultate de doi bani

Ziceam că o să povestesc despre cum m-a lovit în plin experienţa de student al vremurilor de azi. Nu m-am uitat la filme, nu am întrebat cum e prin străinătate, nu am comparat-o nici măcar cu cea de dinainte de 1989. Între ultima mea zi într-un sistem aproape normal şi prima mea zi de student într-un sistem tembel nu trecuseră decât 15 ani. Dar distanţa a fost atât de mare încât foarte greu de găsit au fost asemănările. Aveam impresia că schimbasem nu doar vârsta şi disciplinele. Dacă nu s-ar fi vorbit româneşte, aş fi crezut că România a ajuns cumva vasală unui guvern străin şi primitiv.

Încă din primul an, am vrut să mă las. Fiindcă aşa face orice finţă evoluată, trăieşte printre semenii ei, nu cu paramecii. Dar m-a ţinut pe loc purcoiul de bani daţi cu titlul de taxă de şcolarizare. Am zis, hai, poate mi se pare, poate mai încolo e altfel. Mai încolo a fost şi mai rău. În loc de un sistem modern, bazat pe tehnologie, Internet, maximă comunicare şi informaţie de ultimă oră, cum îmi imaginam că voi întâlni, m-am trezit într-o penibilă baracă cu videoproiector. Pe un cearşaf, apăreau nişte chipuri, uneori de profesori titulari, care făceau următoarele treburi: un sfert de oră aşteptau să fie setate sunetul şi imaginea, o jumătate de oră vorbeau despre ceea ce vor cere la examen (adică exact ce scria şi în broşură şi de care nu ţineau întotdeauna cont), iar în ultima oră, îşi expuneau slide-urile cu trei definiţii şi o clasificare. Le citeau cuvânt cu cuvânt, probabil, considerându-ne miopi în masă. Aceste preţioase informaţii, prin care se trecea ca printr-o listă de cumpărături, constituiau, de fapt, titlurile din cuprins. Înţelesul adânc al cursului nu-l primeai şi n-aveai nicio şansă să ajungi la el în timpul aşa-ziselor videoconferinţe. Intrai viţel şi plecai vită. Şi cu aceasta, emisiunea lua sfârşit, niciun schimb de idei, nicio şansă să afli mai multe, nicio provocare.

Pentru examene, îţi tipăreai cursurile şi le învăţai. Fiecare, după propria metodă. Cum, după propria metodă se şi copia: direct din cele 200-300 de pagini ale cursului, de pe propriile scheme sau din foaia cu răspunsurile corecte care circula între studenţi. În ultimul an, l-am întrebat pe un coleg de unde ştiu ei  întrebările. Mi-a spus că, şi-aşa s-a terminat, de ce mai vreau să aflu? Uite-aşa, ca să îmi explic de ce Braşovul avea nişte note astronomice faţă de studenţii de la zi, din Bucureşti.

În ce constă în ziua de azi un examen? Nu trebuie decât să pui click-ul unde trebuie. Mai bine zis, acolo unde a stabilit cel care a făcut întrebările. Multe răspunsuri erau greşite, dar cui să spui? Unele întrebări nici nu se regăseau în curs, dar şi dacă am spus, tot aia a fost. Odată m întrebat profa unde găsesc informaţia respectivă şi mi-a răspuns: „Îmi pare rău, chiar nu te pot ajuta”. Aşadar, toată treaba vine din click. Bineînţeles, nu vom şti niciodată dacă acel click a fost pus de student sau secretara lui sau chiar profesoara de franceză, cum am şi văzut cu ochii mei. Nimeni nu va şti nici dacă studentul ştie să scrie. Nici dacă nu cumva e surdo-mut. El va ieşi foarte frumos specialist în comunicarea verbală, chiar dacă nu poate scoate un cuvânt.

Dar cum se construiesc întrebările pentru un test grilă de facultate? Cea mai uzuală metodă e să nu-ţi mai baţi capul, le livrezi pe cele vechi. În cel mai bun caz, amesteci întrebările şi iese un produs nou. Dacă ţi-e frică şi vrei să te conformezi, iată metoda larg răspândită: deschizi cursul la întâmplare, ca pe Biblie, atunci când vrei, chipurile, să primeşti răspunsul la nu ştiu ce întrebare existenţială. Alegi o frază scurtă, dacă te complici cu un paragraf pierzi timp până îl înţelegi. Iei fraza şi o bagi în test, după care elimini două-trei cuvinte. Acestea sunt testele cu lacune. Evident, când te grăbeşti, nu mai cauţi conceptele esenţiale, laşi studentului de completat spaţii goale din care lipsesc cuvinte gen „micşorează”. „Atenuează”, „diminuează”, „reduc” nu sunt corecte, sinonimele nu se punctează. În zadar ai învăţat să expui o teorie complexă sau să o legi de alta, degeaba ai trecut prin toată materia până la ultima pagină. Dacă nu-l scrii pe „micşorează”, eşti nepregătit.
Testele la care doar bifezi răspunsul corect sunt şi mai aiurea. Dacă nu sunt construite din acelaşi eşantion de text, deci cu toate răspunsurile corecte prinse într-o singură frază, sigur sunt alese de prin colţurile umbroase ale cursului, pe-acolo pe unde materia se diluează. Noţiunile-cheie apar foarte rar într-un test. Din cele două minute alocate rezolvării întrebării, unul îl pierzi, uneori, ca să citeşti textul întrebării, încercând să depistezi unde e predicatul sau cum ar trebui să sune fraza dacă ar fi fost scrisă corect, şi deci, să înţelegi ce cere acest item, până la urmă. Durerea cea mai mare e când ajungi să iei o notă mărişoară deşi n-ai învăţat mai nimic şi când iei prea puţin pentru cât ţi-ai spart capul încercând să intri în examen cu fruntea sus.
Mai există şi aşa-numitele eseuri. Dacă ar auzi la ce spun studenţii eseu, oamenii care au scris într-adevăr aşa ceva s-ar răsuci în groapă. Nişte întrebări la care răspunzi, pentru un 9 lejer, în două fraze scurte. Sau nişte probleme din curs la care răspunzi cu textul din curs. Doamne fereşte să compună profii vreo aplicaţie nouă, să ceară studentului să nu reproducă, să-şi pună mintea la treabă. Vechiul sistem era acuzat că pune accent prea mult pe memorare. Şi ăsta nou ce face? Pe vremuri, reproducerea cuvânt cu cuvânt, toceala, intrau în vigoare doar la examenele de admitere. La un examen obişnuit, n-am tratat niciodată subiectele în litera cursului. Dimpotrivă, notele mari le-am luat pentru originalitate.

Originalitate se cere şi acum. În referate. Regulamentul universităţii te face să crezi că există o metodă de depistare a plagiatului. Că există cineva care le ştie pe toate şi te poate prinde. Că acela care îţi citeşte lucrarea măcar e profesor. Dar asta e doar o vorbă. Downloadezi frumos de pe net, schimbi pe ici pe colo câte ceva şi cine corectează, profesor, asistent, secretară, nepoţel, îşi dă un 7. Scrii din capul tău, munceşti, faci cercetare şi primeşti un 0. Când am întrebat profesorii care-i explicaţia, mi-au spus toţi acelaşi lucru: nu ai trimis referat. Cum aşa, nenică? Ce-i aici, Triunghiul Bermudelor? O dată, de două ori, dar chiar de cinci ori mi s-au dezintegrat referatele? Oricum luasem notă de trecere şi fără minunata creaţie proprie, probabil nu se aşteptau să cer nota întreagă. Întrebarea e unde au ajuns aceste referate? Nimeni nu mi-a dat un răspuns nici în ziua de azi, cu toate că i-am întrebat pe profesori, pe decan, pe rector. Pe aceste referate dispărute am luat 10 (cu o singură excepţie). N-am nici cea mai mică îndoială că profii se folosesc de referatele studenţilor, iar cei care le volatilizează iau chiar şi bani pe munca lor. Vai de mama lor să-mi găsesc pe undeva publicat vreun referat sub alt nume, fie şi sub formă de fragmenţel, fie şi numai în ideea principală. Curios lucru, sau deloc curios, niciun coleg nu s-a plâns că nu i-ar fi ajuns lucrarea la profesor. E un algoritm de selecţie la mijloc, pe care poate nu-l sesizez eu, sau mă jenez să-l sesizez, dar îl ştiţi şi voi: nu se fură lucruri ieftine.

De ce vorbesc atât de mult de aceste examene? Pentru că au ocupat cea mai mare parte din viaţa mea de student. Videoconferinţele erau atât de plicticoase şi lipsite de substanţă încât le poţi trimite la gunoi la prima curăţenie generală, fără remuşcări. Veţi spune: bine, bine, dar n-ai avut şi profesori buni, n-a meritat măcar să-i vezi? Nu. N-au strălucit prin nimic. Nişte prezenţe searbede. Şi-apoi, pot să mă uit pe site să le văd feţele în poze de acum 7-8 ani, în caz că mă interesează cum arată. În baza acelor poze de 16K sau din ceea ce redă un webcam, pot trece liniştită pe lângă aceşti profi pe stradă fără să-i recunosc. Am ţinut însă cu tot dinadinsul să-l cunosc pe Septimiu Chelcea. Ştiam despre el că predase pe la SRI, că e mare Dumnezeu al metodologiei (mai ales de când adevăraţii Dumnezei au murit) şi ştiam şi cum arată din poza de pe o carte. Ei bine, n-a fost vorba de metode de cercetare în ştiinţele sociale, ci de opinia publică. Marele Chelcea a afirmat că, în regimul comunist, în România, nu a existat opinie publică. Nu ştiu ce-mi vine şi întreb dacă bancurile nu erau o formă de manifestare a opiniei publice. Nu râdeam cu toţii la bancurile politice, nu râdea chiar şi Ceauşescu? Nu exprima umorul politic aceeaşi atitudine comună faţă de regim? Nu. Spune Chelcea, care consideră probabil opinia publică doar opinia publicată, tipărită. Şi, în acest caz, are dreptate, opinia din presă numai a tuturor nu era. N-a vrut, dom'le să-mi accepte bancurile. Deci, nu, nu mă interesează să cunosc nume mari şi ramolite.

Am avut şi colegi. La întrebările profilor răspundeau cu „mişto” şi „nasol”. Când nu spuneau nimic era cel mai bine. Departe de orice standard intelectual, nu erau în stare să poarte nici măcar o discuţie în pauză. Stridenţi, agramaţi, plini de ei. Nu ştiu nici azi cum îi cheamă. Asta fiindcă numai vreo 8 am luat licenţa din 30. Şi pentru că mai mult de 50% n-au apărut niciodată la cursuri sau la examene. Dar le-au luat. În lipsa comunicării cu profesorii, aş fi vrut măcar cu ei să schimb o vorbă. Cu nişte oameni care învaţă. Dar, după ce i-am întâlnit de câteva ori, mi-am dat seama că n-am nevoie de ei. N-am făcut parte din gaşcă.

Ce mai aventură şi licenţa! Patru materii, patru subiecte. Am încercat o discuţie pe forumul facultăţii despre regulile examenului. Din documentul oficial, rezulta clar că nu e necesară nota 5 la fiecare materie, doar media să fie 5. Un berbec de prof s-a avântat să-mi facă un calcul îmbârligat din care a reieşit acelaşi lucru, că 5-ul se referă numai la medie, dar n-a putut s-o spună de-a dreptul. Nu ştiu dacă aţi observat, românii recunosc atât de greu că au greşit! Străinul sare imediat ca ars: „Oh, I am sorry, I am sorry!”. Românul, nimic. Dimpotrivă, îşi ia apărarea cu nişte argumente foarte subţiri, dar pline de vehemenţă, minte până la capăt. Îl înţeleg, nici nu era de recunoscut aşa ceva. Cum să afirmi că, la această facultate, licenţa se ia şi cu note sub 5? Mai rămânea ea în picioare? Oare din ce note a făcut colega mea media finală 5,03? Este clar că s-au luat şi note de 4 sau 3 sau, mai ştii, de 1. Şi ce dacă? Aceşti oameni au astăzi diplomă universitară.

Subiectele au fost şi ele o ciudăţenie. Cel mai neaşteptat a fost cel de la cea mai frumoasă materie: Istoria comunicării. Din câte şcoli importante trata cursul, din câte mari personalităţi am fi putut primi un subiect, iată că ne-au căzut marxiştii. Bineînţeles, e pură coincidenţă că, tocmai în anul în care PSD-ul a scos capul din hrubă, la o universitate condusă de un PSD-ist, licenţa înseamnă cunoştinţe fundamentale despre marxişti. Nu-i aşa? Dar, nu, cică subiectele au fost extrase din urnă de studenţii înşişi, cu mînuţele lor, în faţa martorilor. Am întrebat pe forum cine a fost de faţă la epocalul eveniment? Nişte ciocârlii s-au băgat în discuţie, ca să mă pună la punct. E aproape paranormal, dar adevărat. Pe lângă ce-or fi învăţat din manuale, copiii ăştia au răspuns pozitiv şi la o subtilă spălare de creier. Nu i-a forţat nimeni, nu i-a bătut nimeni, nu i-a cumpărat nimeni. Şi totuşi, au rezultat nişte căţeluşi perfect docili, fără iniţiativă şi cu gândirea parazitată de entităţi străine. Ca simbioţii din Stargate. Iar acele entităţi nu sunt profesori, ci spaime. De a nu pica, de a nu fi luat în nume de rău. Cu asemenea oameni se făcea un comunism perfect, de ce s-or fi născut atât de târziu? Singurul lucru pe care l-au recunoscut e că biletele cu subiectele rămase în urnă nu s-au desfăcut şi nu au fost citite public. Chestie care nici astăzi nu le dă nimic de gândit. Discuţia despre subiecte a fost aici. Iar cea despre notele la licenţă, dincoace. Cum ziceam, n-am avut colegi. Nici măcar pe forum.
În fine, am luat şi licenţa. Cu un 8,78 nesperat (la Bucureşti), după şocul cu marxiştii despre care mi-am amintit vag câte ceva. Am luat 10 pe lucrarea de licenţă, susţinută la Braşov. Final: 9,39. Am dat câte 50 de lei pentru protocolul celor doi profi veniţi de la Bucureşti, adică pentru cazare, mâncare şi cadouri pentru neveste. Plus încă 100 de lei pentru fix două poze: una de grup, cealaltă portret. Nici asta n-a meritat. Am mai fost şefă de promoţie.

Între timp, am făcut o cerere în care am cerut să mi se comunice notele obţinute la fiecare subiect. Mi s-a răspuns că legile facultăţii „nu prevăd publicarea notelor stabilite de corectori la subiectele care compun proba scrisă”. În consecinţă, ia să ma mai şi autoevaluez (după grila afişată), notele rămân secrete. Dacă depuneam contestaţie, lucrarea ar fi fost corectată din nou. „Nici în cazul în care aţi fi făcut o astfel de contestaţie, notele corectorilor la subiectele care compun proba scrisă nu ar fi fost făcute publice, conform prevederilor în vigoare.” Şi cu asta, basta! Fundamentalul drept la informaţii despre tine însuţi a murit. În acelaşi an în care, pentru câteva zile, şi Constituţia a murit.
Surpriză şi mai mare cu adeverinţa care ţine loc de diplomă. Ne promiseseră că va scrie Bucureşti, nu Braşov, şi „ i”, nu „ID”. Nu de alta, dar nu permite legea ca în 2012 să mai absolvi la ID. Aşa că ne-au cerut să călărim trenurile până la Bucureşti, unde am dat examen în aceeaşi sală cu cei de la zi. Aceleaşi subiecte. Deci, de ce examenul e identic, iar diplomele diferite? Am cerut şi foaia matricolă. Nici în ziua de azi nu a sosit, deşi îmi trebuia pentru înscrierea la master. Am reuşit s-o amân cumva. De secretare n-am vorbit. Ce să mai zic? Sunt toate la fel de obosite, indiferent de universitate, exact ca funcţionarele de la poştă. Dar asta, săraca, nici după 15 zile de la primirea cererii nu a reuşit să-mi dea un număr de înregistrare. Fiindcă nu exista nicio înregistrare. Vai de lume! Bine că am scăpat de-acolo!

Într-o bună zi, cineva va pune joarda pe sistem şi, poate, cei trei profesori mari şi laţi cărora le apreciez cursurile scrise vor face şi ei parte dintr-o şcoală onorabilă. Poate vor începe să funcţioneze toţi profesorii, poate vor deveni geloşi pe CD-urile care le-au ţinut locul vreme de prea multe generaţii. Poate vor avea mai multă imaginaţie şi la găsirea unui nume pentru studiile de master, altul decât numele facultăţii. Fiindcă, am uitat să vă spun unde s-au petrecut toate aceste grozăvii. Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice se numeşte. Din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative. Învăţământ de stat. Acreditat. Iar ceea ce am făcut eu se numeşte învăţământ la distanţă. La enormă distanţă, mai degrabă. Timp de trei ani, care m-au costat aproape 6.000 de lei, mi-a fost ruşine să spun unde învăţ.

Nu v-am zis nici de ce m-am apucat de şcoli la vârsta asta. Simplu: în loc să schimb locul de muncă, cum fac toţi oamenii trecuţi de 40 de ani, în loc să divorţez, cum fac toţi oamenii de peste 30 de ani, am vrut să mă resuscitez. Cum fac toţi oamenii cu spiritul amorţit. Să învăţ ceva nou şi să mă orientez profesional spre altceva. S-a terminat totul şi sunt în acelaşi loc, acelaşi om. Însă cu o experienţă nefericită în plus.
Sintetic, în următoarea postare, am să rezum toţi aceşti ani de păcăleală într-o colecţie de superlative. După care am să trec la altă temă. Doctorii, de pildă. Fiindcă lumea asta a lor prea e cocoloşită fără merit. Iar eu, ironia ironiilor, tocmai urmez un master la medicină.