Ştiri din Antichitate

Fotbalul e pentru mine dovada că oamenii merită să consume E-uri, chimicale, aflatoxină, dioxină şi orice altă otravă. Dacă îţi maltratezi de plăcere sistemul cardiovascular timp de două ore, ar trebui să bagi în tine şi porcării care te ucid lent, fără să mai cârâi şi să te mai revolţi pe la televizor. Dar nu asta e ideea de azi, nici măcar fotbalul. Meciul Chelsea-Steaua de ieri nu a fost decât un pretext să ne mai adunăm la o vorbă şi un castron cu floricele. Traseul ideilor a fost încâlcit, aşa că mă duc direct la etapa finală: Becali, care e acum probabil foarte şocat că Dumnezeu nu i-a dat nimic de 1 milion de dolari. Asemenea ţeapă n-a mai primit nimeni de pe vremea lui Torquemada, când pentru o pungă cu galbeni te făceai cu păcatele iertate. De aici, prietenii mei (puţini, dar valoroşi, de alţii nu mai am nevoie) au pornit discuţia cu determinismul. Iar eu am reuşit să-i enervez, ca de obicei, spunându-le că nici nu există aşa ceva. Nimic nu determină nimic. Niciun antecedent nu implică cu necesitate niciun consecvent. Bla, ba, nu dezvolt ideea, dar dacă găsiţi un singur exemplu pe care să nu-l contrazic, dau un premiu. Legat de determinism, mi-am adus aminte de Empedocles, pe care filosofii îl tratează ca pe un băiat de mingi, deşi e unul dintre cei mai interesanţi şi parşivi gânditori ai tuturor timpurilor. 

Empedocles din Agrigent era ceea ce azi am numi un savant în adevăratul sens al cuvântului. Era expert în astronomie, geometrie, ştiinţe naturale, a fondat chimia. Ca filosof, n-a rupt în două gândirea universală, însă ideile lui au plăcut filosofilor comunişti, care le-au şi aşezat la baza determinismului. Cică toate cele existente sunt făcute din apă, aer, foc, pământ. Aceste elemente se află în combinaţii diferite, funcţie de ce forţă este dominantă: dragostea sau ura. Dacă philias e mai puternică, lucrurile se nasc, dacă neikos e mai tare, lucrurile se distrug, se transformă. Dar nici acest cuplu de forţe nu acţionează de capul lui, ci după cum dictează necesitatea (ananke), o instanţă superioară. Întrebarea e ce treabă are ananke cu determinismul (în afara unor sensuri vecine), cand are legatură, de fapt, cu Divinitatea? Deci, nu văd ce-au avut în cap materialiştii când au dedus că Dumnezeu e de-al lor.
Dar să revin la Empedocles, băiat deştept cum n-am mai văzut. Despre el, puţină lume ştie ceva legat de gândirea lui, dar toată lumea poate povesti cum a sfârşit, şi anume s-a sinucis aruncându-se în Etna. Asta în cazul în care credem că un om de ştiinţă poate fi un imbecil. Să vă spun de ce Empedocles nu s-a sinucis, ci şi-a înscenat moartea. Povestea spune că, în timpul unei erupţii, presocraticul le-a spus oamenilor: „Dacă mă întorc, am să mă întorc în chip de zeu”, după care s-a îndreptat către vulcan. Peste câteva zile, oamenii s-au întors în cetate şi, scormonind prin lava răcită, au găsit o sanda de bronz. Au recunoscut-o ca fiind a învăţatului şi au făcut pe loc un raţionament tâmpit, dar care dăinuie până astăzi: Dacă sandaua e a lui Empedocles şi a fost cuprinsă de lavă, atunci şi stăpânul ei a păţit acelaşi lucru. Vă daţi seama ce paralogism gogomănat! 

1. Este imposibil ca, în timp ce vulcanul spumega şi toată lumea încerca să-şi salveze pielea, Empedocles să stea la taclale cu discipolii. Mai probabil e ca declaraţia respectivă s-o fi făcut cu câteva zile înainte. Empedocles a citit semnele iminentei explozii şi a folosit fenomenul natural ca să-şi ducă la îndeplinire planul. Cu acel anunţ şi-a pregătit terenul. 

2. Este imposibil ca un om deştept să devină brusc prost (cam cum devin doctorii pe drumul de la cabinetul particular până la cel de stat), atât de prost încât să vrea să experimenteze şansa de a deveni zeu. Cum ziceam, era om de ştiinţă, nu avea niciun precedent că o fiinţă moartă poate învia, darmite că ar putea deveni nemuritoare. Nu avea de ce să creadă că va trăi după ce se scaldă în lavă. 

3. Empedocles nu a fost văzut sărind în crater, ci luând-o agale către munte. Dacă a studiat terenul, şi se ştie că era pasionat de acest vulcan, cunoştea toate cărările şi ascunzişurile. Mare lucru s-o cotească pe un drum care l-a dus pe partea cealaltă, nu pe lumea cealaltă! 

4. Faptul că sandaua lui a fost identificată fără tăgadă spune multe. Cum e posibil să recunoşti pantoful cuiva dacă nu e unul deosebit? Tocmai fiindcă era atât de particulară această pereche de sandale este clar că Empedocles le-a purtat intenţionat în ultima perioadă, pentru a fi remarcate şi pentru o feri astfel un indiciu care să le dirijeze judecăţile încptro a vrut el. Dacă aş găsi nişte ochelari cu un mărţişor de prost gust atârnat de braţ, l-aş suna pe Dan Teodorescu de la Taxi să-l întreb dacă nu şi-a pierdut ochelarii. Aşa şi cu Empedocles. Sandaua lui a supravieţuit miraculos pentru că a fost lăsată exact unde trebuie chiar de către purtătorul ei. 

5. De ce ar fi spus Empedocles „dacă mă întorc”? Adică nu era aşa sigur că devine zeu? Unul ca el n-ar fi recunoscut că se îndoieşte de propria convingere. Că se sinucide de florile mărului, dacă-i iese, bine, dacă nu, asta e, n-a fost să fie zeu. Este absurd. Empedocles a vrut să spună „dacă o să mă mai vedeţi”. Ceea ce, într-adevăr nu era o certitudine, fiindcă acolo unde şi-o fi dus restul zilelor, nu putea şti ce cunoscut ar fi putut ateriza. Lumea e mică, nu? A anticipat şi o astfel de posibilitate. Dacă era văzut, ar fi zis: „Nu v-am zis că mă întorc în chip de zeu?” Până îl testau cât e de divin, se făcea dispărut. Dacă planul lui ar fi reuşit, nu-l mai vedea nimeni şi astfel filosoful era şi erou excentric, şi viu, şi liniştit la bătrâneţe. 

De ce ar fi vrut Empedocles să dispară? Oho, câte motive n-avea! Autorităţile vremii nu-l înghiţeau, le cam dădea nelegiuirile de gol în faţa poporului. E foarte posibil să fi descoperit că i se pregăteşte asasinarea sau, chiar dacă n-a aflat, l-a dus mintea că nu mai e mult până când va fi eliminat. În plus, cred că Empedocles se săturase să trăiască între cretini şi corupţi şi a ales să-şi ducă bătrâneţile liniştit în vreun cătun, studiind plantele şi scriind sub pseudonim. Dar de ce atât de spectaculoasă dispariţie? Pentru că era Empedocles, nu orice plebeu. Gândea mai bine şi mai departe decât restul lumii, şi-a pus la cale eternitatea. Şi-a înscenat moartea, s-a făcut dispărut, lăsând în urmă legenda. Cam cum a făcut şi Hristos.
Am pentru Empedocles o mare admiraţie. I-a lăsat pe toţi cu buza umflată, iar el chiar a devenit nemuritor. Mai bine nici că se putea. În plus, anul morţii lui a rămas în istorie mai ceva decât al lui Platon. Pentru că atunci când a murit, a erupt Etna. De fapt, e invers, datarea catastrofei a ajuns cunoscută fiindcă atunci a murit Empedocles. Adevăratul an al dispariţiei lui Empedocles este 426, nu 430 î. H.
Cam asta e treaba cu părintele determinismului. Mi-ar fi plăcut să-mi fie profesor, dar din păcate profesorii mei nu tind spre eternitate, dacă ar vedea Etna în flăcări n-ar face decât să sune la 112.