Grad de încredere pleoştit

Episodul doi din masterul care îmi consumă anii fără folos ar trebui să înceapă de unde s-a sfârşit precedentul, adică la primele examene. Sau ce-or fi fost. Poate că ar fi mai nimerit să le numim ignorance parade, dar nu cred că ar acredita nimeni această denumire atât de nimerită. Cred că ştiţi deja, la Facultatea de Medicină din Braşov am dat peste floarea intelectualităţii. Numai să te uiţi într-o lucrare de-a colegilor mei şi-ţi vine să-i rogi să-ţi ia pulsul, să-ţi scoată pancreasul, orice, încrederea pe care o emană e fără margini. Şi profesori, şi masteranzi, cu toţii m-au lăsat cu gura căscată. Dacă aveţi răbdare, o să aflaţi de ce. 
Dar până una, alta, trebuie să spun că noul an a început cu o beţie generală. Toţi profesorii au ţinut să se bată cu pumnu-n piept că universitatea a primit de la ARACIS „grad de încredere ridicat”. Adică n-avea aşa ceva până acum? Nu că ar fi meritat, dar nu ştiam că biata universitate a ajuns aşa de jos încât să o bucure un calificativ absolut banal. Pe vremea mea, TCM-urile din Braşov erau pline de picaţi de pe la alte facultăţi şi speriaţi de armată. Care, până la urmă făceau secţiuni de motoare până le săreau ochii din cap şi ieşeau ingineri bunicei. Ce naiba s-a întâmplat, în ce groapă s-au scurs? O singură explicaţie găsesc: noile facultăţi au tras în jos universitatea şi, printre ele, prima trebuie să fie medicina. De când a apărut la Braşov, aia de la Craiova nu mai e ultima din ţară. 
Dar ce zic eu? Trebuie să citiţi ce desăvârşită e Transilvania asta, „icoană-ntr-un altar s-o pui”, ca să vă faceţi o idee despre cât se întinde muşamaua în ţara noastră. Şi mai ales, citiţi acest document semnat se şeful comisiei şi întocmit mâine*
Apropo, există o universitate cu acelaşi nume în America. Nu încercaţi comparaţii, n-o să aveţi spor. Mă citez, ce să fac, asta a scăpat necopiată: „Studentul de la Universitatea Transylvania plăteşte taxă de 30.000 de dolari pe an. Dar primeşte, în schimb, educaţie de excepţie şi condiţii excelente de studiu, relaxare şi afirmare în SUA. Desigur, nu e vorba de Universitatea Transilvania din Braşov, ci de tiza ei din America. Transylvania University din oraşul Lexington, statul Kentucky, este o instituţie de învăţământ superior particulară. Pe băncile acestei universităţi au stat doi vicepreşedinţi ai Americii, un preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie, 50 de senatori, 101 reprezentanţi politici ai SUA, 36 de guvernatori, 34 de ambasadori şi boxerul Cassius Clay.” 
Nu aş fi adus vorba dacă n-ar fi fost o asemănare de nume şi grade de încredere. Altfel, e o universitate pitică, are doar 1.120 de studenţi grupaţi în 10 frăţii, 475 de săli de clasă, 12 laboratoare de informatică, 3 cantine, 6 terenuri de tenis, un bazin de înot, un muzeu medical din secolul XIX, mormântul unui profesor excentric de acum 150 de ani şi un „copac al sărutului“. Dotarea e de 125.5 milioane de dolari. Transy oferă specializări în 25 de domenii, de la arte la istorie, filosofie şi economie. Instituţia a primit premiul de excelenţă pentru educaţie în domeniul artelor liberale. Circa 96% din absolvenţi şi-au luat doctoratul. Corul acestei în universităţi a fost în Braşov. Citiţi pe website cât de uimiţi au fost să afle la întoarcere că în oraşul pe care tocmai îl vizitaseră există o instituţie de învăţământ cu numele Transilvania. Cam atât i s-a dus vestea acestei universităţi. Dar, de-acum încolo, cu gradul de încredere săltat, să vedeţi ce celebră ajunge! 
Să revenim la deschiderea festivă. Rectorul n-a mai venit. Dar Liliana Rogozea nu s-a lăsat. A recitat un text de lemn, în care a înlocuit repetenţia de anul trecut cu notele de 9 şi 10. Oricum, mult mai bine, iar dirijarea studenţilor spre scaune i-a ieşit perfect. 
Următorul vorbitor a fost Dan Grigorescu care, copleşit de emoţii, a simţit cum intelectul îi joacă feste. Aşa că a anunţat de la bun început că va face „o scurtă analiză introspectivă”. Probabil că i-or fi rămas în minte ceva termeni de specialitate de la psiholog. Restul nu se înţelege şi nici n-am răbdare să ascult. 
video
În final, Marius Moga, decanul meu, cică, nu ştiu, nu-l cunosc, nu ne-am întâlnit niciodată, a ţinut o lecţie despre cum să ne îmbrăcăm. Are dreptate, fetele de azi au fusta şi mintea de aceeaşi dimensiune. Dar nu era momentul potrivit pentru aşa ceva. Şi nici tonul poliţienesc n-a fost potrivit. Finalul, însă, m-a pus pe gânduri: „Studenţii la medicină nu sunt egali şi nu vor fi niciodată egali cu alţi studenţi!”. O discriminare făţişă, după modelul Mein Kampf. Unde am nimerit, Doamne? 
Istoricele discursuri le-am găsit pe acest blog obedient. Chiar vi-l recomand, periază, dezinfectează şi adoarme instantaneu.
Pornisem să povestesc cum a fost anul trecut şi uite că m-au furat noutăţile! Asta nu înseamnă că voi renunţa. Nici nu uit (am o memorie legendară), nici nu mă abţin. Toate, absolut toate întâmplările vor fi consemnate.
Aş pomeni totuşi ceva despre reacţia la episodul unu. După ce în sfârşit au descoperit blogul şi încă nişte timp ca să se prindă că e vorba de ei şi că nu e de laudă, colegii mei s-au plâns în poala mamei. Mai bine zis, în rochiţa de supraelastic a mamei-domnişoare Liliana Rogozea. Normal, cui altcuiva, dacă nu celei ce le mângâie creştetele goale? A acompaniat-o Codruţa Nemet care, într-un suflet, l-a invitat şi pe Dan Grigorescu să adere la grupul protestatarilor ofensaţi. Petiţia a trecut din gură-n gură pe la toţi profesorii, ba chiar şi peste Ocean şi, din câte se spune, le-am produs câte un nod în gât. Unora fiindcă, fiind oameni care cândva pe bună dreptate meritau consideraţie, nu le-a venit să creadă unde s-a ajuns. Altora, fiindcă n-au văzut nici măcar ce vede tot chiorul. Iar altora, nodul respectiv n-a făcut nimic altceva decât să-i facă să-şi mai slăbească nodul la cravată şi să aştepte să fie dat cineva afară. Deci nicio reacţie constructivă. Bineînţeles că se putea şi altfel, că se puteau face schimbări, dar la ce bun? Mai bine aşteptăm să plece asta, mai are doar un an şi scăpăm de clanţa ei. Uşurarea va fi reciprocă, dar un an nu e o zi, trebuie să ne mai răbdăm. Cam cum se rabdă doi soţi până le vine viza pentru America, cu gândul la eliberatorul divorţ de după. 
Pe profesori i-am supraestimat. Mai ales Rogozea e un monument de dezamăgire, ar fi trebuit să fie ceva mai productivă, doar se ocupă cu imaginea universităţii, nu? Se ocupă ocupând un loc, că de preocupat nu se vede. Despre cum îi vine bumerangul fix în frunte o să povestesc data viitoare. 
Deocamdată, în prag de an nou, cu întârziere, am de transmis profesorilor mei (către colegi nimic, e inutil) câteva îndemnuri: 
Recunoaşteţi-vă greşelile! Recunoaşteţi întâi în gând, apoi spuneţi-o cu voce tare în grupul vostru. Luaţi hotărârea să schimbaţi ce e de schimbat, nu fiindcă una ca mine aşteaptă satisfacţie, ci pentru că şi voi vreţi să fiţi mai mult decât funcţionari. Trataţi-vă voi pe voi înşivă cu onoare, ca să nu mai aibă ocazia nicio Camelia Onciu să vă vadă despuiaţi, buboşi şi lipsiţi de demnitate. Fiţi profesori, fiţi exigenţi, fiţi cei mai buni şi lăsaţi-ne să năzuim să fim ca voi! Depăşiţi-ne! Fiţi mentori şi modele! Nu ne iertaţi şi nu vă iertaţi, nu abandonaţi şi, în niciun caz, nu continuaţi tot aşa. Nu mai fugiţi de noi, ţineţi-ne calea! Nu minţiţi sau măcar n-o faceţi atât de des, nu suntem imbecili. Nu vă mai acoperiţi între voi şi nu vă mai bucuraţi de ziua de salariu mai mult decât ar trebui să vă bucuraţi când sunteţi la catedră. Nu vă mulţumiţi cu puţin, se vede!

* Postarea datează din 11.11.2013

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Nu e interzis sa fiti nervos, dar este obligatoriu sa va exprimati corect!